Viață simplă

Revelațiile unui introvertit

Photo by Igor Cancarevic on Unsplash

Mi-am dat seama că sunt introvertită undeva prin liceu. Asta a fost prima revelație. Am realizat că m-am tot împins să joc rolul extrovertului, pentru că așa am crezut că trebuie: să ies în oraș, să povestesc tot ce e prin viața mea și prin mintea mea, să nu stau cu nasul în cărțile mele, ci să socializez. După ce l-am cunoscut pe Marius, introvertitul meu iubit, am realizat că e ok, că nu e nimic rău să preferi singurătatea sau activitățile quiet, că nu îți iubești prietenii mai puțin dacă nu îi suni sau nu le scrii în fiecare zi.

FREEDOM!

Myers-Briggs spune că sunt 8 tipuri de introvertiți, dar de data asta prefer să merg pe clasificarea mai generală a psihologului Jonathan Cheek, în doar 4 tipuri, anume: sociabilul, gânditorul, anxiosul și rezervatul.

Clar, de la o poștă, eu mă regăsesc în introvertitul sociabil, iar soțul meu este introvertitul rezervat.

Ce înseamnă asta? Înseamnă că prefer să petrec timp socializând într-un cerc restrâns, preferabil cu una-două persoane, și doar pentru o vreme, după care am nevoie să mă reîncarc în singurătate. Nu îmi displac neapărat întâlnirile sociale ample, doar că mă extenuează mental, după câteva ore pur și simplu creierul meu face shut down, devin iritată, nevoasă, nu pot să iau nici cele mai mici decizii, și simt că nu mai am aer. De multe ori la întâlnirile de familie simt nevoia să mă retrag periodic într-o cameră goală sau să ies afară, sau mă scufund într-o carte și mă restartez emoțional și mental. Și de tot atâtea ori m-am simțit vinovată pentru asta: adică, îmi iubesc familia, vreau să petrec timp cu ei, mă interesează subiectul discuției … dar e MULT. Prea mult ca să procesez și să „metabolizez”, nu fac față atunci când ceilalți poartă 3 discuții în paralel, încrucișat și unii peste alții. Dacă suntem la părinții mei acasă, mă refugiez pe canapea sau în birou unde, de regulă, îl găsesc și pe Marius care trece prin aproximativ același proces. Ne cuibărim unul lângă celălalt și inițial avea loc acest schimb de replici:

  • E prea mult?
  • Da, prea mult și prea tare.
  • Hai lângă mine. Te iubesc.
  • Șșșșș. Și eu.

Acum doar schimbăm priviri cunoscătoare, ne luăm de mână și ne respectăm tăcerile. Dacă suntem la părinții lui Marius, unde într-un spațiu mic parcă e și mai mult și mai tare, ieșim un pic afară sau eu personal mă mai refugiez în baie, mă urc pe cadă și stau cu capul pe geam. Awkward. Dacă nu sunt atentă și nu îmi iau aceste pauze, știu că la sfârșitul zilei voi avea o glorioasă migrenă, completată cu greață, nervi, insomnie și efectiv „nu știu dacă vreau să beau apă, da, mi-e sete, nu știu dacă vreau pahar sau cană, de ce mă torturezi, lasă-mă în pace, te rog! … Îmi dai niște apă? Mi-e sete.”

O altă revelație a fost că nu trebuie să mă simt vinovată că nu pot să sufăr să vorbesc la telefon: s-au inventat atâtea medii de comunicare scrisă, accesibile și confortabile. Mă simt mult mai liberă să scriu decât să vorbesc. De-aia am blog, și nu vlog.

Sau că în loc să ies în oraș prefer să stau acasă și să citesc. Sau să fiu în oraș și să citesc, merge și așa.

O revelație recentă a fost dinamica procesului meu de gândire. De nu știu câte ori am avut o conversație serioasă, importantă, cu cineva, și mi s-a spus că nu spun ce gândesc. Că de ce tac. Că zii și tu ceva. Și nu se întâmplă pentru că nu aș avea ceva de zis, sau pentru că nu sunt implicată în conversație, ci pentru că, pe loc, mi-e foarte greu să îmi adun cuvintele și gândurile și să le cristalizez coerent. Cumva, ele există, și plutesc sub forma unor aburi încărcați emoțional, dar nu le pot capta, izola, fragmenta, exprima, decât după un proces mai îndelungat de gândire și rumegare. Dacă discuția e pur argumentativă și nu implică un input emoțional, e mai simplu, accesez mai ușor sectorul rațional. Dar cu cât sunt mai implicată sufletește, cu atât e mai dificil.

Pentru că sunt o sociabilă, iubesc oamenii, îmi place să mă implic în viața, problemele, bucuriile lor, să îi ajut cum pot, să aduc mica mea contribuție acolo. De-aia și cariera pe care am ales-o implică conversații zilnice și susținute. Dar pentru că sunt introvertită, lucrul acesta mă seacă și îmi trebuie timp să mă refac. De multe ori, după ce Marius ajunge acasă și o culcăm pe Emma, mai avem vreo 2 ore la dispoziție pentru noi. De cele mai multe ori, jumătate din acest timp îl petrecem separat, ne reîncărcăm, pentru a ne putea bucura de conversația și timpul cu celălalt în ora rămasă. Și a fost mai greu la început să intrăm într-un ritm, dar odată ce am înțeles că e o nevoie pe care o avem și e constructiv pentru relația noastră, lucrurile au mers mult mai bine.

Și un ultim lucru: am o întreagă lume în capul și inima mea, o lume bogată, abundentă, colorată, spumoasă, fluidă, unde mă retrag de multe ori. Îmi place să mă plimb pe acolo, îmi place să visez cu ochii deschiși complet neproductiv, să port conversații cu persoane imaginare, să fiu liberă. După cum Marius o pune destul de prozaic și direct: „Nu te ascultam. N-am știut că vorbești cu mine. Tu mereu vorbești singură.” Ceea ce realizez că mă face să par destul de umm … instabilă … Dar promit că nu e așa. Pur și simplu mi-am creat de-a lungul timpului un spațiu de evadare, care să nu fie condiționat de spațiul fizic și geografic. Și revelația? E ok.  Atâta vreme cât nu uit (încă o dată) laptele pe foc și funcționez în viața reală, nu trebuie să renunț la Ruxiland.

Sunt sigură că nu sunt singura care a avut revelațiile acestea sau care experimentează prin ce trec eu. Aștept să îmi împărtășiți și voi.

Extrovertiții, e loc și pentru voi! Vă primim (mai tăcut, ce-i drept) cu zâmbet și drag, în conversație. E loc suficient pentru voi, chiar în mijlocul ei. Noi, introvertiții, stăm un pic mai pe margine.

2 thoughts on “Revelațiile unui introvertit

  1. Mai suntem si noi cei din categoria de mijloc- ambivertii, mai comuni e drept, dar tot cu atâtea zbateri interioare. Adică nu suntem nici pe cal , nici în căruță:)), oscilam între momente, zile, perioade în care cautam liniștea și momente în care ne trezim că vorbim mai mult decât tipa care tine seminarul de parenting;). Oricum am fi, important e să ne iubim pe noi si pe cei din jurul nostru, cu bune si rele.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *