Fiind părinte, Viață simplă

Între criză și echilibru

Edit: Am scris două variante ale acestei postări: una alegorică, sentimentală, capricioasă, poetică; și cea care a supraviețuit criticii (constructive) Programatorului, pe care ai început să o citești. Poate odată o să o public și pe cealaltă, să dezvelesc publicului și valența mea poetic-aburitoare.

Clișeul care spune că un copil îți schimbă viața nu e departe de adevăr. Ca mamă, resimt asta la nivel individual, personal, aproape molecular. M-am luptat și mă lupt să mă definesc, să regăsesc frânturi din propria mea personalitate, după ce limitele dintre mine și Micuța mea au devenit un pic încețoșate.

Mi-am amintit zilele trecute cât de mult îmi place muzica, cât de pasionată eram să găsesc piese speciale, de calitate, cât de departe de mainstream se poate, care să se contureze frumos atât în muzică, cât și în poezie. Cum aveam o mică colecție de artiști puțin cunoscuți, dar valoroși, care scriu muzică autentică, inteligentă, originală, și cum mă bucuram când descopeream încă unul.

Mi-am amintit cât de mult îmi plăcea poezia: să o scriu, să o citesc, să o critic. Acum nu mai știu ce s-a mai scris și cine mai e poet prin România sau prin lume în prezent. Rar mai scriu câte o poezioară și o ascund cu timiditate de ochii oricui.

Înainte să am un copil știam oarecum ce stil am, cu ce haine îmi place să mă îmbrac, în ce îmi stă bine, cum îmi place să mă machiez, ce sporturi îmi plac, și, în general, cam cine sunt. După ce am rămas însărcinată am început să citesc 99,9% cărți, bloguri, articole de parenting (desperate, much?), după ce am născut vestimentația mea default a fost vreun an ceva de felul: blugi plus ceva suficient de decoltat să pot alăpta, suficient de închis la culoare să reziste la petele de vomă, caca, pipi, mâncare, nisip. M-am tuns scurt pentru că nu mai aveam timp să îmi fac freza, mi-am cumpărat niște adidași pe care o foarte lungă perioadă de timp nu i-am înlocuit decât cu papuci de casă. Machiajul meu era practic inexistent, am purtat luni de zile aceeași pereche de cercei, pentru că am uitat să mi-i dau jos, pe istoricul de la Spotify erau aproape numai „Calming baby sounds”, „Songs for sleeping baby”, „Baby songs in the car”, am început să urmăresc bloguri de mămici, să citesc bloguri de mămici, să fiu în grupuri de Facebook pentru mămici, să mă afund într-un sac fără fund în care totul, dar absolut totul era legat de faptul că am devenit mamă.

Nu mă înțelege greșit, îmi place la nebunie să fiu mamă, respect părinții informați și care caută să studieze ce înseamnă parentingul, care se adaptează acestui nou stil de viață cu totul.

Dar eu m-am pierdut în asta.

Și de câteva luni mă regăsesc, mă redefinesc, îmi reamintesc.

Un prim pas, făcut anul trecut, a fost să reîncep să citesc și altceva în afară de Biblie și articole de parenting. Mi-am cumpărat vreo 75 de cărți noi anul trecut și le-am citit aproape pe toate. Îmi propusesem să citesc 13.

Mi-am donat 80% din haine – blugii comozi, dar uzați și prea largi, bluzele purtate din liceu, puloverele scămoșate și demodate, și mi-am păstrat câteva piese cheie și am început să îmi cumpăr haine pe care le admiram pe alții, dar nu aveam curaj să le port. Acum, din 7 zile, în 5 port rochii colorate și comode, și am început să le apreciez lejeritatea și feminitatea pe care mi-o conferă.

Rar mă mai machiez, și dacă o fac, e cu produse de calitate și potrivite mie. Mă simt bine cu cine sunt, mă uit în oglindă și nu mă mai deranjează dacă văd câteva puncte, câteva cicatrici lăsate de acnee, cearcăne sau mai știu eu ce imprefecțiune.

Mi-am aruncat cerceii ieftini și mărgeluțele de fetiță și mi-am păstrat niște bijuterii simple, micuțe, de argint.

Și, poate cel mai semnificativ lucru, am cerut ajutor de la o fată foarte scumpă și dragă care vine să stea cu Emma, și AM PLECAT DE ACASĂ. Să beau o cafea singură, să mă plimb cu o prietenă, să merg la cursuri îmbrăcată în haine drăguțe în care nu trebuie să alăptez. M-am simțit vinovată și liberă, imediat mi s-a făcut dor de mica mea extensie și în același timp eram atât de fericită că pot să o las liniștită cu Debi.

A fost un punct de turnură pentru relația mea cu Emma, modul în care mă percep pe mine însămi, și starea mea generală. Cu mult drag m-a așteptat acasă și m-a pupăcit și ne-am jucat și ne-am gâdilat, cu mult mai multă energie și chef de zbenguit am venit eu acasă să îmi reiau rolul de mămică. Plus că m-am simțit renăscând în conversații inteligente și semnificative cu un alt adult, conversații care NU au fost despre copii. M-am reconectat cu domeniul meu profesional, mi-am amintit de ce îmi place atât de mult, îmi văd ambiții și vise vechi renăscând. M-am reîntors acasă energizată și gata să îmi slujesc cu bucurie familia.

Oarecum acest proces poate fi definit ca o criză de identitate, oricât de adolescentin și egocentrat sună. Impresia mea personală este că trăiesc într-o generație și o cultură care vede oboseala cronică ca pe normalitate și, mai mult, ca pe un semn de hărnicie și perseverență. Nici nu pot să număr de câte ori m-am simțit vinovată dacă am ales să mă odihnesc în timpul zilei, chiar și înainte să am copii. Să merg la facultate și să admit că sunt odihnită, în special în perioada examenelor, era ceva de neimaginat. Și acum, ca mamă de mai bine de un an și jumătate, pot număra pe degetele de la o mână de câte ori mi-am permis să mă odihnesc cu adevărat. Rezultatul e că acum și dacă vreau, mi-e foarte greu. Insomnia îmi bântuie aproape fiecare noapte și vinovăția fiecare somn pe care mi-l permit în timpul zilei.

Și dacă peste această oboseală cuplată cu stres vin și întrebările, formulate mai mult sau mai puțin conștient, despre mine însămi, cine mai sunt, unde m-am pierdut, cum pot să balansez toate farfuriile pe care le am de ținut în brațe, automat ceva nu o să meargă bine. M-am trezit la realitate când am mi-am dat seama că de dimineața până seara nu îmi mai face nicio plăcere să stau cu Emma. Că abia aștept să o pun la somn ca să am un minut de liniște, că nu mai am răbdare să încetinesc în ritmul ei. Mi-am dat seama (târziu!) că ceva nu mai funcționează, așa că m-am oprit și am început să implementez schimbările de mai sus.

Și încă sunt obosită, dar învăț să pun capul pe pernă și să arunc vina pe geam. Încă am insomnii, dar mi-am cumpărat melatonină (mulțumesc, mami!) și mă ajută. Nu aspir să devin mama-zen, ci pur și simplu să găsesc un echilibru. Să pot să fiu confortabilă cu cine sunt, cu defectele mele, să le admit, să lucrez la ele, să mă provoc să cresc. M-am etichetat și m-am pus pe mine însămi în cutiuța de mamă și soție și nu m-am mai văzut făcând altceva. Și îmi sunt dragi aceste cutiuțe și le voi ocupa cu mare bucurie în continuare, dar las capacul deschis și pentru altele.

E loc de multe în Ruxiland.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *