Fiind părinte, Viață simplă

Înțărcarea – momentul decisiv

Photo by Jordan Whitt on Unsplash

Ah, înțărcarea, ce piatră de hotar în relația noastră cu Emma!

M-am hotărât brusc, când Emma avea cam un an și zece luni, că nu mai pot și nu mai vreau să alăptez. Am iubit perioada de sugar, a fost o conectare incredibilă, o mare împlinire și un mare ajutor, dar, după ce am rămas însărcinată am simțit că este prea mult și e timpul să punem stop. Am știut de la bun început că nu voi înceta brusc, mai ales că Emma încă dorea să sugă cam de 4-5 ori pe noapte, plus la fiecare adormit, plus încă de câteva ori peste zi. Și pentru că alăptarea a fost o experiență așa de pozitivă și frumoasă pentru amândouă, nu am vrut ca încetarea ei să fie traumatizantă, ci o trecere firească și naturală spre o altă etapă a vieții.

Am ascultat sfatul unei bune prietene, și am procedat după cum urmează: de pe la un an și unsprezece luni am început să povestesc cu Emma și la fiecare supt să îi spun că în curând ea va împlini doi ani, vom sărbători cu tort, cu cadouri, cu cântece și veselie, și asta va însemna și că a crescut și vom înceta alăptarea, și că ne vom iubi în alte feluri. Mai mult sau mai puțin identic, i-am tot repetat povestea asta până în ziua cu pricina, când am avut o dimineață mai lungă în pat, am povestit, ne-am giugiulit, și i-am reamintit că este ziua în care vom înceta alăptarea, dar că o iubesc și voi continua să o iubesc la fel de mult.

După promisiune, am cîntat, ne-am jucat, am petrecut, am deschis cadouri, și Emma a fost incredibil de compliantă și înțelegătoare. Am văzut că suferă un picuț, dar în timpul zilei s-au întâmplat multe lucruri drăguțe și probabil i-au înlocuit nevoia de a bea lapte de la mami. Seara, în schimb, ne-am pregătit pentru o noapte albă, și cam așa a fost. A plâns, noi am mângâiat-o, am ținut-o în brațe, ne-am rugat cu ea și pentru ea, i-am spus din nou că și pe mine mă doare, dar e o etapă care trebuie să se încheie, și i-am permis să plângă și să jelească pentru ce a constituit imaginea atașamentului ei cu mine până atunci. Cred că pe la 4 sau 5 dimineața a reușit să adoarmă, ajutată de suzetă și strâns la mine sau la Marius în brațe. Repet, nu am încercat în niciun fel să îi distragem atenția cu alte lucruri sau să minimalizăm durerea ei, sau să ne facem că plouă, sau să îi spunem să înceteze plânsul – atât soțul meu drag și sensibil, cât și eu, am înțeles că este o dramă, că se desparte de ceva care a fost constant și familiar de când s-a născut, și că are nevoie de timp să proceseze. Am reasigurat-o de dragostea noastră de nenumărate ori și i-am dat spațiu. Următoarele zile a fost, treptat, din ce în ce mai ușor, cam a treia sau a patra noapte a adormit ușor și a dormit toată noaptea, fără să se mai trezească, obicei pe care l-a menținut până acum.

Marius m-a susținut enorm, chit că a fost extrem de obositor și pentru el, dar a fost o perioadă care i-a oferit și lui oportunitatea de a-și dezvolta momente speciale cu ea, pe care încă le practică – de exemplu, să citească înainte de culcare, să îi cânte în timp ce ea se tolănește la el pe piept, să se uite împreună la stele. Dacă alăptarea a fost o experiență exclusiv maternă, acum văd cât de mult a contat ca el să pășească în golul lăsat de înțărcare și să îi ofere Emmei experiența unui altfel de atașament.

Am iubit experiența alăptării, dar am salutat cu multă bucurie și încheierea ei, moment care mi-a oferit o maaaare libertate – acum că și Marius o poate pune la somn fără nicio problemă, ba chiar cred că Emma preferă să adoarmă cu el, pot pleca seara, pot ieși cu câte o prietenă, pot să mă relaxez sau să îmi rezolv din treburi fără să mă îngrijorez că sunt indispensabilă. Oricum mă mai bucur numai vreo două luni, că apoi o luăm de la capăt cu Micuța #2.

Cam asta a fost experiența noastră cu înțărcarea, nu știu dacă e cea mai bună metodă, sau dacă există așa ceva, dar pentru noi a fost foarte bine, Emma a înțeles și a trecut peste, și nu am avut nicio problemă de atunci. Probabil nu se va potrivi oricărui copil sau oricărei familii, dar … Stăneștii au pus steluță în calendar și viața lor a continuat fără incidente.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *