Life as it is

Întâlnirile în familie

Photo by insung yoon on Unsplash

Vacanța de iarnă de anul acesta (2017) am petrecut-o, din nou, în orășelul nostru de baștină, dincolo de Carpați. Am simțit că încă nu a venit momentul să ne petrecem Crăciunul doar cu(încă) micuța noastră familie, așa că am împachetat jumătate de casă și am luat drumul spre ceea ce a fost și rămâne „acasă”.

Dacă nu știți încă, plecatul la drum lung cu un bebe mic presupune un întreg arsenal de armament împotriva plictiselii, toată recuzita de schimbat, jucat, mâncat, dormit într-un spațiu îngust, timp de 6 ore. Împachetatul pentru 10 zile presupune aproximativ toată casa în geamantane. Înainte de Emma mă mândream cu capacitatea mea de a împacheta și pentru mine și pentru Marius suficiente haine, chestii de igienă, cărți, etc. într-un spațiu micuț și cochet, suficient cât să am loc să mă întind pe banchetă, să mai luăm încă două persoane cu noi, și să avem vizibilitate pe geamul din spate al mașinii atunci când conducem. Acum, noi trei, plus fratele meu, am reușit să umplem mașina până la refuz. Refuzul mașinii de a se lărgi precum traista lui Hermione, și refuzul meu de a mai înghesui încă o plăsuță la picioare.

E ciudat că deși stau la Cluj de vreo 4 ani, de fiecare dată când ajung în zona Rm. Vâlcea, mă simt acasă. Și pe drumul de întors se întâmplă pe la Sibiu pe undeva. De obicei pe Valea Oltului sau sunt într-un fel de conflict interior, între dorința de a-mi vedea familia și regretul de a părăsi frumusețea dealurilor mele ardelenești, sau conflictul e amuțit de dorința intensă și chinuitoare de a dormi lungită pe scoica Micuței mele. Ca un făcut, exact când are ea chef de joacă #storyofmylife.

Ajunși acasă, parcă totul a fost pe repede-nainte 10 zile. Acum încă e o harababură în amintiri, dar o harababură încântătoare, exact cum e și familia mea. În fiecare an ne promitem că suntem mai organizați – unii cu planificarea meniului, alții cu planificarea activităților – și în fiecare an cumva, cumva, tot nu prea ne iese. Și e mai bine așa. Stresul inutil de a pregăti festine pentru masa de Crăciun, după care pe 26 toți au indigestie, stresul de a ține salata și prăjiturile „pentru mâine, pentru musafiri”, agățarea de formalisme culinaro-sociale, stresul de a ține casa în ordine perfectă – toate astea mi se par o încărcătură grea și fără rost, cu care mai ales gospodinele aleg să se încarce și să o poarte obosite de-a lungul Sărbătorilor. Ai mei nu sunt convenționali – sunt fantastici.

Am sărbătorit bucurându-ne unii de alții, mai devreme cu o zi, pentru că într-o familie mare e greu să îi ții pe toți laolaltă – când prinzi ocazia, o și folosești. Am cântat, am împărtășit experiențe din anul care a trecut, ne-am distrat cu bebelușii, am jucat Carcasonne, adică, au jucat fără mine, eu sunt praf la așa ceva, și am stat împreună înaintea lui Dumnezeu, cu inimile deschise. În fiecare an e superb să văd cum fiecare dintre noi a mai făcut un pas, a mai învățat ceva, a mai dezvelit un colțișor din țesătura asta frumoasă și complicată a vieții. Nicăieri nu îmi deschid inima mai larg și mai cu bucurie decât în mijlocul lor, unde nu îmi e teamă de respingere, critică sau ironii. Și de data asta am plecat înapoi înviorați, împrospătați și cu bucurie.

 

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *