Oameni speciali, Viață simplă

Despre anxietate, depresie și elefanți

Depresia. Câinele negru care nu vine dintr-o dată să îți latre la ușă. Vine tiptil, din ce în ce mai aproape, pas cu pas, până nici nu știi că ți-a intrat în casă și cere de mâncare.

Expresia românească e că cineva „a căzut în depresie” – n-a căzut de nicăieri, s-a tot dus, s-a tot dus până când nu mai știe alt drum și nu mai știe să se întoarcă. M-am trezit de două ori în viață la jumătatea acestui drum – de fiecare dată am avut câte un prieten care m-a tras și m-a tras până m-am întors. De la a manifesta simptome de depresie până la a ajunge realmente depresiv e un drum, e un proces și, din nefericire, de cele mai multe ori e invizibil chiar și pentru persoana în cauză. Sau e vizibil pentru ceilalți și devine elefantul din cameră.

Vara asta a fost cumva in ceață pentru mine, și deși am recunoscut simptomele de anxietate primele, nu am vrut să recunosc că tot avansează și că ajung ușurel și la cele de depresie. Filmul din capul meu a fost cam așa, zilnic:

Bine, și ce dacă iar am insomnii? Toate mamele au, nu?” – în condițiile în care pruncușorul meu doarme ca o floare de seara până dimineața, în 4 nopți din 5.

No bine, sunt tristă – astea sunt mofturi sentimentale! Hai, femeie, la treabă, că nu ești ocupată suficient – asta e problema mea – sunt plictisită, nu tristă.

Sigur e de la sarcină – lasă că îmi revin eu după ce trec toți hormonii.

Pe lângă aceste justificări, sentimentele copleșitoare de vinovăție („sunt o soție jalnică, o mamă patetică, o gospodină de toată jena”), de tristețe, izolare, oboseală, incapacitatea de a mă concentra pe cele mai mărunte lucruri, îngrijorări absurde legate de scenarii ipotetice care mă lăsau la propriu fără aer – tot acest cocktail emoțional m-a însoțit frumușel zi de zi.

Marius m-a rugat să îi explic ce simt, să îl plimb prin mlaștinile încețoșate ale minții mele amorțite, și cea mai bună explicație pe care am găsit-o la momentul respectiv a fost că nu mai pot să mă conectez cu realitatea. Nu mai pot să fac diferența dintre ce e real și ce e în capul meu și nu mai reușesc să funcționez normal pentru că nu mai știu exact cum, parcă am pierdut manualul de instrucțiuni. Cumva, nu m-am rătăcit de tot, pentru că măcar realizez că ceva nu e ok, și că trebuie să iau atitudine, dar nu mai am energie și voință să fac asta. Plus că nu știu cu cine să vorbesc pentru că în alte încercări timide de a mă deschide mi s-au trântit tot felul de uși în față care m-au dezarmat și m-au descurajat. Plus că nu cred că e nimic grav, nu vreau să alarmez pe nimeni.

Salvarea mea a fost și este o bună și scumpă prietenă, cu care am stabilit să mă văd săptămânal, pentru că avem fete de-o vîrstă, și pentru că ea știe ce înseamnă depresia. Ne-am ascultat reciproc, ne-am tot tras de guler să stăm la suprafață, am ventilat împreună tot felul de situații și ne-am rugat, ne-am scos una pe alta la un suc și la o poveste, și astea au fost pentru mine terapie în adevăratul sens al cuvântului. La un moment dat știu că am găsit eu un test online de anxietate și separat, unul de depresie, care îți cam spuneau pe unde ești, și am zis să le facem amândouă așa, de chestie. Rezultatele au fost, pentru mine, destul de șocante, pentru că chiar am crezut că o să îmi revin rapid și fără consecințe – la anxietate rezultatul testului mi-a spus că trebuie să merg de urgență la consiliere și psihoterapie, pentru că deja e o formă severă, iar la depresie că sunt la jumătatea drumului înspre depresie clinică și ar trebui să consult un psiholog.

N-am făcut niciuna din cele două, dar măcar am știut unde sunt – i-am spus lui Marius, chiar dacă mi-a fost foarte greu, și el m-a îndemnat și susținut să împărtășesc măcar o parte din lucrurile astea cu grupul nostru mic, cu care ne întâlnim săptămânal, parte a bisericii pe care o frecventăm. Pur și simplu faptul că am spart cumva cercul în care numai eu mă învârteam, în care Marius încerca să mă țină laolaltă (mulțumesc, iubitule, ești o minune și o stâncă pentru mine), în care Emma suferea de pe urma mea deja într-un mod evident,a ajutat enorm – de atunci am început încetișor să mă vindec, să fac pași înapoi. Am început să mă las iubită, îngrijită și protejată, în loc să mă scutur și să mă izolez, în loc să răspund la „cum mai ești?” cu „sunt ok, un pic obosită”, să răspund cu „nu sunt bine, azi nu e o zi bună”. Să mă desprind de ideea că un creștin care zice că se încrede în Dumnezeu n-ar trebui să aibă anxietate, să caut să mă conectez cu oameni, în loc să mă ascund.

Un lucru pe care mulți nu îl înțeleg este că depresia nu e un proces neapărat controlabil. Nu e ceva care să depindă de circumstanțe. Nu se manifestă la toată lumea la fel. Nu merge cu gândirea pozitivă și mulțumirile de tip Pollyanna. În experiența mea, a fost ca o ceață densă și gumoasă așternută peste decizii, peste evenimente din viața de zi cu zi, peste relații. Uneori a luat forma unei tristeți sfâșietoare, alături de o vinovăție cruntă, urmată de un cerc de autocompătimire, mai multă învinovățire, și singurătate. M-am simțit de parcă pe umerii mei stă comod un elefant greu, gri și tăcut, care punea o umbră între mine și restul lumii.

Sfaturile de genul: “trebuie doar să mai dormi și tu un pic” sau “o seară fără Emma și să vezi că trece” sau “trebuie doar să te încrezi mai mult în Dumnezeu” m-au lăsat și mai neajutorată și descurajată, pentru că nu merge cu soluții rapide. O problemă care ține de epuizare psihică, sănătate mentală, traume nerezolvate, astea nu se rezolvă peste noapte.

În perioada respectivă soțul meu a fost pentru mine întruchiparea lui Hristos. Nu o spun cu ușurătate, dar a fost o perioadă în care în cea mai mare parte am fost incapabilă să mă rog, să înțeleg, sa procesez ce se întâmplă și Marius mi-a demonstrat zi după zi bunătate, sacrificiu, dragoste, o ureche atentă și iubitoare, o inimă gata să primească frângerile mele și brațe gata să mă strângă la loc într-o bucată. Știu că nu a conștientizat nici atunci, și nici acum, magnitudinea micilor lui gesturi de iubire, și le-a făcut instinctiv.

Închei această postare pe care de două săptămâni o tot scriu cu speranța că ceva coerent am reușit să transmit și că această dezgolire a sufletului meu în fața voastră va fi de folos la un moment dat să înțelegeți măcar un pic ce poate se întâmplă în viața cuiva de lângă voi.

4 thoughts on “Despre anxietate, depresie și elefanți

  1. Putem înțelege un pic în măsura în care cel de lângă noi împărtășește..măcar un pic

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *