Fiind părinte, Viață simplă

De ce dormim împreună

De-a lungul ultimilor doi ani, adică anii în care Emma a apărut în viața noastră, ni s-au făcut tot felul de preziceri, inclusiv că dacă o să o obișnuim să doarmă cu noi în pat va fi o plângăcioasă agățată de fustele mele non-stop și că intimitatea noastră de cuplu se va duce pe apa sâmbetei. Pe lângă discursurile care ne-au spus că să ții copilul să doarmă cu tine în pat nu face decât să îi înrădăcineze și mai mult convingerea lui înnăscută că este centrul universului și că îl faci pe el cel care face regulile în familie și … You get the point.

Marius și cu mine ne-am dorit mult să practicăm cosleeping și am hotărât că, dacă la un moment dat vom simți că nu mai funcționează nici pentru ea, nici pentru noi, nici pentru nimeni, renunțăm și gata. Încă nu am renunțat și probabil nici nu o vom face prea curând, din mai multe motive.

Niciuna din prezicerile de mai sus nu s-a adeverit. Emma este orice, numai un copil dependent și plângăcios nu, e puternică și independentă și curajoasă, gata să intre în vorbă cu oricine fără să îi fie rușine sau să se ascundă în spatele nostru.

Intimitatea de cuplu … să zicem doar că nu a suferit nici măcar un pic.

Nu înțeleg de ce atâția oameni ne-au sfătuit, și majoritatea părinți la rîndul lor, să facem lucruri care l-ar fi îndepărtat pe copil de noi încă de la câteva săptămâni – „nu îl purta în marsupiu că se învață numai în brațe”, „nu îl alăpta după un an că nu mai scapi”, „nu dormi cu el în pat că și la facultate tot lângă voi o să vrea”, „are 1 an jumate și nu e la creșă??”

Nu înțeleg de ce adulții se uită la fetița mea minionă și blondă de aproape doi ani și îi spun cu emfază: „gataaa, ești fată mare, gata cu mami care te ține în brațe, gata cu alăptatul” sau mai știu eu ce. Are 2 ani, nu 12. Nici nu știe să vorbească. E o fetiță care încă își definește ce înseamnă universul, viața, trecerea timpului, dragostea, spațiul, binele și răul. Cum să o deprivez de elemente atât de familiare și esențiale creșterii și dezvoltării ei doar pentru că … așa se zice că e bine?

În privința somnului, am primit și eu, și Marius mai multe sfaturi decât am fi putut ține minte. Necerute, să ne înțelegem. Acum cea mai frecventă întrebare, pusă de la doamna de la casa de marcat de la Kaufland la coafeză , la taximetrist, la colegii de master, este „îți doarme noaptea?” Răspunsul meu standard e, în general: „da, când nu e trează”. Nu zic că e marea mea plăcere să mă trezesc de nșpe ori în fiecare noapte. Sunt nopți în care vreau să îmi iau câmpii și îmi promit că de mâine, gata! Dar se disipează nervii până a doua zi dimineața și uit. Nu e niciun eroism în a mă trezi noapte de noapte, nu o fac ca să demonstrez nimănui nimic. O fac pentru că am un pui mic, care imediat nu o să mai fie așa de mic, și care încă are nevoie de conectarea, comunicarea și nutriția pe care le găsește țocăind neobosită.

Marele meu avantaj e un soț extraordinar, care oricât ar fi și el de rupt se trezește dimineața la 6.30-7.00 și până pe la 8 și ceva o ține pe mămăruță ocupată. Vă spun, în secunda în care ei doi au ieșit din dormitor eu pic într-un somn profund și fără vise, și nu mai aud nimic. Emma are un stil de a se trezi ca o floare, face ochii mari brusc și își începe ziua împingându-l pe Marius din pat ca să se trezească. Câteodată e drăguță și îl trezește pupându-l, dar asta mai rar.

Noaptea vorbește în somn, nu știu cu cine seamănă sau dacă asta se transmite genetic, dar cert e că e mortală. Pentru că suntem în epoca gloriosului „NU”, de obicei în somn cam asta zice, sau râde singură. Cum să ratăm momente atît de dulci și speciale?

Adevărat, de multe ori mă trezesc cu fundulețul ei fix în nasul meu, de multe ori Marius primește picioare în gură, de multe ori nu vrea să doarmă decît cu obrazul ei pe obrazul meu (o chestie absolut incomodă), și probabil, cel mai probabil, eu și Marius am dormi mult mai comod fără ea în pat.

Și totuși, noapte cînd ne ghemuim lângă ea, cînd o luăm de mânuțe, cînd adoarme lipită de noi ca un calorifer mic și sforăitor, când visează urât și se trezește plângând, și noi suntem fix acolo să o liniștim, cât încă mai putem, somnul împreună e o bucurie. E ca un cuibușor, unde, după ce toată ziua am fost care încotro, ne regăsim și ne readunăm ca familie. Nu o să fie așa la nesfîrșit. Probabil încă câteva luni. Dar lunile astea, avem de gând să tot pupăm obrăjori adormiți și să tot îmbrățișăm piciorușe care, în sfârșit, nu mai aleargă peste tot.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *