Educatie, Fiind părinte

Ce și cum facem educație acasă: metoda RIE și nu numai (partea 1)

Am făcut referință de multe ori la metoda de educație pe care Marius și cu mine o urmăm, chiar în postarea anterioară am detaliat un pic despre jucăriile Emmei în conformitate cu această metodă. Se numește RIE, care este abrevierea de la Resources for Infant Educarers și, practic, are la bază respectul pentru bebeluș și demonstrarea acestui respect în fiecare interacțiune cu el.

Inițial, cu Emma, am fost foarte atrasă de teoria atașamentului și aplicația ei în parenting. Dar, la un moment dat, m-am văzut copleșită. Am văzut că nu o pot pune pe Emma ca centru al tuturor activităților și intereselor mele și ceva nu avea sens în faptul că ea era ca o prelungire a mea, nu ca o ființă unică și autentică. O prietenă bună mi-a sugerat să citesc articolele lui Janet Lansbury, și a fost ca o mănușă pentru noi. După cum puteți citi și pe site-ul oficial, principiile de bază ale RIE sunt:

  • încredere în competența și abilitățile bebelușului – am încercat și vă spun că funcționează! În primele luni, Emma era mereu în marsupiu, la pieptul meu, nu se juca niciodată singură, orice scâncet declanșa o reacție de ajutor din partea mea și nu dormea niciodată singură. După ce am început să am încredere în ea, să o las să își creeze singură joaca, să am încredere că poate adormi singură, mi-a demonstrat că știe, poate și, mai mult, îi place și dorește să o las să descopere. Să vă dau un exemplu practic: am început să o las pe spate (încă nu se rostogolea) pe covor, cu câteva jucării simple lângă ea, și pur și simplu să o observ (vezi punctul al doilea). Inițial nu a știut ce se întâmplă, a plâns după mine, dar i-am comunicat cu dragoste și clar că sunt acolo pentru orice are nevoie, dar să se joace singură. Nu i-am arătat cum sau cu ce să se joace, pur și simplu am așteptat. Nu a trecut mult și a început cu încântare să descopere tot felul de lucruri: cum se cerne lumina printr-o eșarfă colorată, materialul moale al păturicii ei, cum se rostogolește o minge dacă îi dă drumul. Acum, la un an, 90% din timp se joacă singură și oriunde am fi, își crează o lume a ei unde sunt convinsă că se petrec lucruri foarte interesante.
  • observare cu sensibilitate – după cum am menționat, un alt principiu al RIE este observarea atentă a nevoilor copilului și a lucrurilor pe care le comunică. Fără cuvinte, toți bebelușii comunică foarte bine, și dacă suntem atenți, lucruri foarte specifice. De multe ori mă surprind că răspund punctual și specific unor gângureli și semne ale Emmei, pentru că după luni de observație știu să discern ce dorește și ce are nevoie. E ceva extraordinar să văd cât de multe lucruri învață și observă la rândul ei și cât de mult își dorește să învețe lucruri noi.
  • comunicare a proceselor din jurul ei – pentru că am pornit de la ideea că un copil este o ființă completă și unică, atunci este normal să comunicăm cu el ca atare. Asta cuprinde cel puțin două aspecte: ce și cum comunicăm. Bebelușul este, natural, micuț și dependent de grija adultului, dar nu indiferent sau nereceptiv. De aceea, este respectuos să îi spunem ce se întâmplă cu el. Imaginați-vă că cineva, mult mai puternic și mai mare decât voi, ar veni din senin și v-ar lua pe sus, v-ar da hainele jos și v-ar băga în apă. Apoi, abia când începeați să vă obișnuiți cu apa, vă scoate și vă duce înapoi în cameră. E confuz, nu? Pentru un bebeluș, e la fel de ciudat și provoacă confuzie, cu atât mai mult cu cât el abia învață despre viață. Este ușor și mie mi-a intrat rapid în obișnuință să îi spun: „Emma, acum o să te ridic și mergem să faci baie.” sau „Acum o să te dezbrac ca să îți pun pijamaua.” – este respectuos față de bebeluș și față de voi să aveți o relație deschisă, și aceasta va trasa niște linii directoare pentru conversațiile de mai târziu. Obișnuiesc să îi spun Emmei de fiecare dată când ies din cameră că mă întorc (dacă mă întorc), unde mă duc, și că nu stau mult. Mi se părea ciudat la început, dar oare eu cum m-aș simți dacă mama mea ar veni și ar pleca tot timpul și m-ar abandona singură, fără certitudinea că va veni iarăși? Ceea ce doresc este să trasez o încredere a ei în mine, în comportamentul meu constant față de ea. Ceea ce mă aduce la cum vorbesc cu ea. Încă mai am impulsul să vorbesc bebelușește, dar de cele mai multe ori comunic cu ea simplu, clar și cu o voce normală. Nu o întreb lucruri aiurea („unde e mama?” când sunt lângă ea), nu îi repet pițigăiat cuvinte sperând că mă va imita, nu îmi schimb tonul vocii când mă adresez ei. O tratez ca pe ceea ce este: o persoană, nu un animăluț.

(va urma)

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *