Fiind părinte

Ca un copil

Photo by Jordan Whitt on Unsplash

De când sunt mamă Îl înțeleg altfel pe Dumnezeu și Îl admir în mai multe privinţe.

Majoritatea zilei mele este petrecută cu Micuța în braţe. Dacă nu la propriu in braţe, atunci cu siguranță că e ghemuită în marsupiu. De acolo poate să privească cu interes tot ce fac, cum fac, cu ce fac, și eventual mai și molfăie una alta: bluza mea, marsupiul, vreo paletă de teflon, poate chiar cana mea de cafea cu maci albaștri. Am primit cana aia când m-am mutat la Cluj, și încă îmi beau cafeaua din ea în fiecare dimineață. Cum Micuța este martoră la majoritatea activităților mele zilnice ( încerc să merg la toaletă fără ea, de cele mai multe ori reușesc), cana de cafea e regula de dimineață. Și la fel de regulă e și momentul în care o las jos ca să mă spăl pe dinţi ( în cele mai multe dimineți mă respect suficient de mult ca să fac și chestia asta). Și totuși, chiar dacă zi de zi o iau înapoi în braţe după câteva minute, chiar dacă îi repet mereu și mereu că voi fi plecată numai un pic și apoi mă întorc, în 8 cazuri din 10 plânge până revin. Niciodată nu am lăsat-o să plângă mai mult de 5 minute și atunci pentru că nu aveam de ales (sau aveam, dar mă lăsau nervii și îmi trebuia timp să mă calmez). Recunosc, de multe ori îmi pierd răbdarea, de multe ori mă aștept să priceapă odată că nu o abandonez, că dacă ies un pic din cameră nu înseamnă că o părăsesc. Din contră, de multe ori e ca să pregătesc ceva tot pentru ea: băiţa, hăinuţe, o bucată de banană etc.

Și într-o zi mi s-a aprins un beculeţ. Sau nu mi s-a aprins de la sine. Probabil Dumnezeu a așteptat să pricep și eu…

… Să pricep că dacă iese din raza mea senzorială nu înseamnă că m-a părăsit

… Să pricep că dacă mă lasă să aștept nu înseamnă că nu mă mai iubește și că mă pedepsește

… Să pricep că, cu toate că zi de zi nu pricep, El încă are răbdare

… Și că dacă mă lasă jos, e ca să pregătească ceva: să curețe și să purifice aurul de zgura din inima mea

Poate că și de aia a trebuit să am copii prea devreme, poate că altfel nu pricep răbdarea și bunătatea lui Dumnezeu. Și vreau să învăț să cred și să mă încred, așa cum și Micuța va învăța să aibă încredere în mine și să fie liniștită și atunci când nu mă vede (“dacă nu vă veţi face ca niște copii …”).

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *