Fiind părinte, Viață simplă

Azi, ca mereu

Long time, no write.

Mi s-a reproșat că nu mai scriu. Deci scriu, să începem. Am avut zeci de idei de la ultimele postări, dar mi-au lipsit energia și timpul să le compun. Carantina cu doi copii mici și un soț care trage tare la serviciu e orice, numai plictiseală nu. Dar nu mă plâng (prea rău), că, după cum zice ardeleanul, le țâp în curte ca să nu mă bolunzesc.

Azi am rezistat cu 3 cafele și cu promisiunea unui tort de ciocolată. La care eu am lucrat, bineînțeles, dar așa zice lumea, că trebuie să te iubești și pe tine, nu doar pe alții. No, eu mă iubesc și pe mine și pe alții cu un tort de ciocolată cu zmeură.

Am ieșit ieri la cumpărături, doar un pic, cât să mai respir și eu aer poluat de Cluj, și m-a oprit poliția. Am arătat cuminte declarația, i-am explicat la nenea că nu am buletin, că e la Primărie, că nu l-am ridicat, că #stămacasă. Domnul polițist, foarte politicos, nu a fost de acord cu mine, m-a luat la rost, și se poate sau nu să fi plâns(eu, evident, nu dânsul) până acasă. Pentru că, a)așa sunt eu, mai sensibilă și b)pentru majoritatea femeilor, lacrimile sunt precum transpirația – ies, elimini chestii negative, au trecut, la revedere. În fine, experiența asta m-a făcut să realizez că izolarea mea e mai mult decât fizică, și că nu prea mai știu ce se întâmplă în afara comunității mele. Adică așa, la nivel global, mai citesc și eu știrile, dar nu mai știu care e pulsul vieții mai local. Am decis să mă informez, deci. Încă n-am început.

Emma și cu mine ne-am certat toată ziua azi. Ea, pentru că nu a dormit suficient, n-a vrut să iasă afară și nu mai are voie la desene iar eu, pentru că nu am dormit suficient, nu am ieșit deloc afară și ea nu se mai uită la desene, deci vorbește non-stop. Cu mine. Și înainte să săriți cu faptul că ar trebui să apreciez acest timp, trece repede, blablabla, da, îl apreciez, dar aș face orice pentru 10 minute de liniște, în timpul zilei. Marius m-a avertizat ieri, când mă pregăteam să plec la cumpărături cu mașina: „Iubire, vezi că nu merge playerul în mașină, nu poți să pui muzică.” HaHaHa – ca și cum aș irosi cele 15 minute prețioase în care să aud doar drumul și gândurile mele pe vreo muzică. Nu, mersi, la Emma n-ai găsit încă butonul de silent?

Pentru că Emma și cu mine am fost în tensiuni toată ziua, micuța Ada a fost un picuț neglijată. După cum se exprimă M, a fost „uitată la jucăriile ei”. I-am dat să mănânce, am pus-o la somn, am luat-o în brațe dacă a plâns, dar nu prea i-am dat atenție, până acum, seara, când ne-am pupăcit, am gâdilat-o, am povestit și ne-am jucat. Mă înduioșează drăgălășenia ei, e terapeutic să stau cu ea după o zi ca cea de azi.

Apropo, descoperire. Jucăriile pentru câini sunt minunate pentru copii. Și mult mai ieftine. Când sunt mici, pot să le ronțăie fericiți, că e cauciuc din ăla bun, care nu se rupe cu una, cu două. Când mai cresc un pic, pot să le strângă și de obicei jucăriile astea au mecanism care chițăie, și e distracție maximă. Noi avem o rață din asta pentru câini și în urma unor accidente nefericite care se poate sau nu să fi fost orchestrate de noi, plasticul care chițăie s-a rupt, deci a rămas cu unica funcție de jucărie ronțăibilă.

Am citit azi că Mayim Balik, o actriță pe care o respect și căreia îi urmăresc canalul de Youtube, nu folosește disciplina, pedepse, recompense la copii, ci doar COMUNICAREA. Am încercat și eu, vă citez mai jos:

Eu: Mumuleț, înghețata e gata.

Emm: ieeeiiiii, mulțumeeesc.

*dă gata una într-un minut*

Eu: Emm, una e suficient, mai poți mânca după masa de prânz.

*așteaptă să plec din bucătărie, merge la congelator, mai dă gata două*

Acum, în mod normal, i-aș fi retras un privilegiu, dar am zis să încerc să comunic.

Eu: Emm, de ce ai mai mâncat încă două după ce ți-am cerut să aștepți?

Emm: pentru că îmi plac și pentru că mi-e foame la burtică.

Eu: da, știu că sunt bune, dar nu putem avea foarte mult din ceva bun până nu mâncăm și ceva sățios înainte. Poți mânca o înghețată ca gustare, nu 4.

Emm: vreau 4 înghețate.

Eu: nu, uite, asta încerc să îți spun, că nu e ok. Și nu a fost bine că ai mers pe la spatele meu și ai mâncat încă două.

Emm: dar mai sunt două, ți-am lăsat și ție.

Eu, deja cam exasperată: Emm, nu m-ai ascultat și asta nu e un lucru bun. Plus că acum ai mâncat prea multă înghețată și nu o să mai mănânci fasole.

Emm: mănânc fasole dacă mă lași la desene.

Eu: nu te las la desene, pentru că nu ai voie până luni.

Emm: atunci mai mănânc o înghețată.

Eu: Nu.

Emm: Două?

Eu: Niciuna.

Emm: Bine, mănânc trei.

Eu, deja mi-a crescut tensiunea, mă gândesc că e abia 12 și că mi-a trebui un C3PO care să mă ajute un pic, măcar cu conversațiile astea.

Țin să menționez că sunt cu totul pentru discuții deschise și sincere cu pruncul, dar dacă ați avea prunc ca al meu, aceste discuții ar fi interminabile. Și e frustrant să vorbești cu un copil cu un limbaj dezvoltat mult peste vârsta ei, cu un simț al dreptății(proprii) demn de un samurai, cu attention span de 5 minute și cu zero empatie.

Cam atât cu ziua asta, vă scriu imediat și rețeta de înghețată, și eu merg la o felie de tort.

2 thoughts on “Azi, ca mereu

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *