Fiind părinte, Viață simplă

Agonia creșterii unui copil

Photo by Noah Buscher on Unsplash

Sună exagerat, nu? Agonia este acel grad de suferință în care dansezi pe limita spre nebunie, în care nimic nu mai pare sigur sau real sau de încredere, în care îți dorești așa de mult să poți doar să dai drumul la toate și totuși nu poți, că nu tu le ții, ele te țin pe tine.

Bine ai venit în viața de părinte.

Evident, nu mereu, și poate nici măcar în fiecare familie nu este așa, dar au fost momente în acești scurți 3 ani de viață de părinte în care am simțit această agonie. Studii peste studii, articole peste articole spun că în ziua de astăzi este mai greu să crești un copil decât era acum 50 de ani. Copiii se concep la fel, ies la fel din pântecul mamei, oare ce s-a schimbat? De ce este atât de greu să crești un copil, în condițiile în care responsabilitățile de bază: mâncat, îmbrăcat, spălat, protejat, sunt mai la îndemână ca niciodată?

Sunt mai multe teorii care răspund la această întrebare, dar mă voi referi doar la una: anume că astăzi, mai mult ca niciodată, există o abundență uriașă de filosofii de parenting (cuvânt care, apropo, nu exista acum zece ani), ghiduri de hrănire, opțiuni educaționale, teorii de parenting despre anii formativi, și așa mai departe. Pentru părintele proaspăt, această abundență, precum și standardele societății, așteptările de la părinți, presiunile constante de a adera unei teorii sau alteia, toate acestea sunt copleșitoare. Alături de oboseala perpetuă și de sentimentul permanent de responsabilitate, există un mare potențial de epuizare aici.

Mă refer aici la părinții conștienți de aspecte mai profunde decât doar a ține copilul în viață, și cu privilegiul de a putea accesa toate opțiunile descrise mai sus. 

Era odată o vreme în care nu era opțional dacă ai copii sau nu, îi aveai, îi creșteai așa cum de generații întregi se creșteau copiii, și asta era. Nimeni nu își punea măcar problema dacă ai făcut alegerea bună că ai început diversificarea cu morcov sau cu măr – copilul mănâncă și asta însemna că îți faci treaba. Alegerile sunt epuizante, oameni buni. Și acum, ca părinte modern, ABSOLUT TOTUL devine o alegere. Câteva exemple pentru voi, cititorii mei dragi care încă nu ați călcat pe tărâmul Babyland:

  • naștere naturală sau cezariană
  • vaccinare sau nu
  • lapte de la sân sau lapte praf
  • cosleeping sau bebe în patul lui sau bebe în camera lui
  • medicamente sau medicină alternativă
  • haine de bumbac, in sau de lână – din comerț sustenabil sau H&M
  • scutece de unică folosință sau lavabile
  • săpun de baie organic sau din farmacie
  • babywearing sau cărucior

(vă atrag atenția că pruncușoru are numai o zi la momentul ăsta)

  • jucării de lemn sau de plastic
  • jucării open-ended sau cu lumini și sunete
  • jucării sau cărți sau amândouă sau niciuna că e nature baby
  • premergător, exersaucer, jumper, antemergător, nimic
  • diversificare naturală sau autodiversificare

Și alegerile continuă: ce fel de mâncare, cât mănâncă, cu ce se îmbracă, culorile de pe bluză, mesajele de pe tricou, tipul de pantofi, grădiniță sau nu, cercei sau nu, desene animate sau nu, ce fel de desene animate, cât timp în fața ecranului, etc., etc. Pe lângă toate acestea, de la părinți există așteptarea ca ei să considere toată această perioadă magică, fericită, să se bucure de fiecare moment, să doarmă cât pot, să aibă grijă și de ei, să aibă și viață de cuplu înfloritoare.

Hm.

Am menționat că alegerile sunt epuizante? Am obosit numai în timp ce scriam toate astea.

Ai putea să zici că nu e mare lucru, faci cum îți vine la îndemână și gata – dar după ce devii părinte, pruncul stă urlând la tine în brațe și cumva deslușești printre propriile tale gânduri încețoșate de somn că asta este cea mai mare responsabilitate a vieții tale până acum și nu îți permiți să o dai în bară. Dacă ești ca mine, pe lângă faptul că nu ai decât 3 ore de somn pe noapte, una din orele astea este dedicată căutărilor pe Google a fiecărui aspect mărunt, minuscul, și monumental în accepțiunea ta, ca nu cumva să greșești.

Oricum o să greșești, pentru că cineva nu o să fie de acord cu deciziile tale. IN-VA-RI-A-BIL.

Și până aici ne-am referit doar la alegeri care țin de sănătatea fizică a pruncului. Nu am intrat în câmpul minat al sănătății psihice, dezvoltării inteligenței emoționale, empatiei, respectului de sine.

  • să îi cultivi respectul de oameni și autoritate dar să nu îi frângi spiritul liber
  • să îi afirmi individualitatea dar să îl înveți empatia
  • să îl înveți ascultarea dar să înțelegi emoțiile din spatele fiecărei acțiuni
  • să înțeleagă cât este de important Isus, biserica, Biblia, dar să înțelegi că are 2 ani și nu poate sta locului la programul de predică
  • să dormi sub 5 ore pe noapte, zilnic, de luni întregi, și să continui să zâmbești și să funcționezi în casă și relații

Ok, asta ultima nu e despre bebe, dar tot se cam așteaptă asta de la părinți.

Procesul acesta de alegeri constante, de responsabilitate, teamă de eșec, luarea unei decizii numai ca să te îndoiești de ea 2 secunde mai târziu (deși toată noaptea precedentă ai stat să faci research pe decizia aia), toate astea pentru mine culminează periodic cu ceea ce am numit agonie. Câteodată mi-aș dori cu disperare să am un set de aur de reguli pe care să le urmez și rezultatul să fie garantat. Evident, nu e așa. Nici măcar dacă ar exista un astfel de set de reguli de aur, nimeni și nimic nu îți poate garanta un rezultat garantat în ceea ce privește copiii.

Am citit extensiv pe fiecare aspect legat de creșterea unui bebeluș și toddler – sute de articole, zeci de cărți, am ascultat podcasturi, am făcut totul așa cum m-am priceput mai bine. M-am înecat în sentimente de vinovăție atunci când iubitul meu îngeraș blond a trecut printr-o fază în care plângea de dimineața până seara (și nu exagerez) – un trecător prin viața mea ar fi putut nimeri la acel moment și să evalueze că sunt o mamă delăsătoare, copilul meu e răsfățat și nefericit, și nici măcar nu fac prea multe eforturi. Am pierdut multe nopți sugrumată de anxietate asupra deciziei de a o da sau nu la grădiniță. Cele mai multe rugăciuni înălțate de mine sunt în lacrimi asupra inabilității mele de a fi un părinte adecvat pentru un copil atât de provocator – pentru că vreau absolut tot ce este mai bine și mai frumos pentru ea.

Asta ne dorim cu toții – copilași sănătoși din toate punctele de vedere, îngrijiți, fericiți, educați; eu chiar cred că toți ne dăm silința și facem ce știm și ne pricepem noi mai bine pentru copiii noștri.

Așa că hai să învățăm să nu mai criticăm așa de aspru fiecare decizie pe care o ia mama de lângă noi, să nu mai credem că noi le avem pe toate puse la punct, că stai liniștit, dacă încă nu a dat, o să dea viața și cu tine de pământ, hai să întindem o mână, să încurajăm, să fim prezenți. Viața de părinte este epuizantă, în mai multe moduri decât fizic – corpul se obișnuiește să fie obosit, problema e atacul psihic constant din partea propriei minți, a altora, și a societății în mare. Haideți să nu mai emitem etichete, mai ales că nu știm ce este în spatele ușilor închise, procesul, lucrurile cu care se confruntă alți părinți.

Cred cu tărie că este absolut posibil ca eu, mamă care încă dorm cu copilul în pat, să stau frumos pe bancă și să povestesc cu mama al cărei copil a dormit în patul și camera lui din prima zi. Și unde sunt copiii noștri? Ha, uite-i la nisip, se joacă amândoi, ca doi copii normali și cuibăriți în dragostea și grija părinților lor.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *