Viață simplă

Cărțile vieții

În familia noastră mică, banii sunt o entitate misterioasă care vin și pleacă, și eu nu știu exact direcțiile lor. Deși eu fac majoritatea cumpărăturilor, nu îmi dau seama cât cheltuiesc săptămânal, lunar, regulat, neregulat. În fine, ideea că tind să cumpăr cărți fără să stau să mă gândesc prea mult, sub marea umbrelă că sunt o INVESTIȚIE. Chestie adevărată, dar totuși poate nu justifică sumele disproporționat de mari pe care le trimit înspre bookdepository sau înspre elefant.ro. Al meu soț îngăduitor și răbdător are și enorma calitate de a fi cumpătat și rațional, așa că încercăm să facem totuși un buget și să ne ținem de el. Lui îi iese. Mie, mai puțin.

Îmi place la nebunie să cumpăr cărți de copii. Îmi place să le răsfoiesc, să le evaluez grafica și calitatea hârtiei, să țin monologuri interioare despre mesajele subiminale transmise printr-o propoziție sau alta, să le pun mental în categorii, să le recomand și altora perle prețioase pe care le găsesc. Recunosc, poate e un snobism, dar nu găsesc o valoare deosebită în poveștile clasice, nu reușesc să apreciez „Scufița Roșie”, „Capra cu trei iezi”, „Prâslea”, etc. Poate generația mea e altfel, poate poveștile tradiționale nu se mai potrivesc cu viziunea mea personală de parenting și moralitate. Poate efectiv sunt o rebelă și vreau altceva.

Părinții mei au fost și sunt cititori. Am crescut cu o abundență de cărți bune și valoroase, cu clasici americani și ruși, cu biografii, ficțiune, non-ficțiune și multe, multe cărți creștine de calitate. Mama colinda librăriile când eram mici și alegea cu grijă cărți interesante și care să ne stimuleze imaginația și spiritul critic. Povesteam entuziasmată la școală despre „Ceapolino”, „Prințul Mio și căluțul fermecat”, „În țara celor o mie și una de mendre”, „Prințul pierdut”, „Prin pustiu și junglă”, „Băiatul-Leu”, și câte și mai câte … deja mă apucă dorul când îmi amintesc.

Apoi, din clasa a 5-a am descoperit Biblioteca Județeană, pe lângă care treceam în fiecare zi pe drumul spre școală, și am fost vizitator fidel. Citeam câte 4 cărți săptămânal, uneori și mai multe, obicei pe care l-am păstrat până am intrat la facultate. Mă deprinsesem să citesc și să scriu după dictare în același timp. M-au fascinat Dostoievski, Tolstoi și Cehov, apoi Jostein Gaarder, Steinbeck, Gabriel Garcia Marquez, Dickens, Hemmingway, Kafka și Ileana Vulpescu. Mereu aveam vreo două cărți „serioase”, una „de oboseală” – de obicei Agatha Christie sau Georges Simenon, și una de poezii. Citeam ce nimeream și dacă îmi plăcea un autor, epuizam tot ce găseam de el. Romanele de dragoste nu mi-au spus niciodată mare lucru, le disprețuiam pe protagoniste, care mi se păreau nișt fandosite manipulatoare, și pe partenerii lor, care mi se păreau lipsiți de verticalitate și discernământ. Țin minte când am citit „Mizerabilii” și mi-au dat lacrimile de nervi, m-am dus la mama și m-am plâns că în timpul unui  moment istoric atât de glorios, Cosette, o mironosiță plângăcioasă și egoistă și Marius, un molatec fraieruț, stau și plâng unul după celălalt, și o țară și o lume se schimbă pe lângă ei. Valijean și Javert, în schimb, tensiunea dintre ei, dialogurile fabuloase, au răscumpărat cartea în ochii mei de copilă care încă nu mă îndrăgostisem niciodată, poate aș fi citit-o cu alți ochi.

Au fost câteva cărți în care m-am pierdut complet – pe care le-am citit aproape fără să respir, care m-au fascinat dincolo de fascinație, pe care le-am citit de câte cinci și zece ori, personaje cu care am visat să mă întâlnesc și cu care am purtat dialoguri imaginare. În clasa a 6-a, au fost „Marile Speranțe”. Am crezut că mă sfârșesc și eu odată cu cartea, am trăit-o intens și am fost alături de Pip în fiecare moment. Am încercat să recreez experiența dar acum nu mă mai identific atît de mult cu tensiunile de adolescent și tânăr adult de acolo, dar prima dată când am citit-o mi-a dat un sentiment inegalabil. A mai fost seria „Vraciul” și cu continuarea „Profesorul Wilczur” – am avut o ediție unde ambele părți erau într-un singur volum, și am citit-o de cel puțin 5 ori. Am plâns de fiecare dată la alte pasaje, am vrut să îl iau de mînă pe Profesor și să îi amintesc, să îi scutur pe cei care nu l-au înțeles. Apoi au fost cărțile lui Jostein Gaarder, din păcate prea puțin cunoscut pe la noi, cu un stil autentic, unic, răvășitor de simplu, amețitor de profund, incomparabil, genial. Am început cu „Fata cu portocale” și am continuat cu „Lumea Sofiei”, „Ca într-o oglindă, în chip întunecat” și „Misterul de Crăciun”.

Dar asta a fost atunci. Probabil că citite acum, nu le-aș mai aprecia la fel. Acum caut alte lucruri, viața și interesele mele sunt complet în altă parte.

După cum spuneam, cărțile de copii. Marius, al meu programator iubit, spune mereu că Emma e un pretext ca să îmi cumpăr mie cărți de copii. Nu neg, deși și Emmei îi plac cărțile și a început să aibă favoritele ei. Pentru părinți și nu numai, comunitatea pe Facebook „Ce le citim copiilor” e o sursă bogată și valoroasă de recomandări și recenzii. Preferatele mele sunt cele din colecția „Desișul de muri” de Jill Barklem. Cuprind tot ce îmi place: hârtie mată, de nuanță ușor gălbuie, grafică de calitate, cu desene în acuarelă, fără culori aprinse, glossy, țipătoare, agasante pentru spiritul estetic virgin și în formare al unui copil, au detalii încântătoare sub forma unei cămări cu borcane etichetate, pasaje secrete, marginea dantelată a unui șorț, iar textul  oh! povestea adorabilă a unor șoricei și prietenii lor în lumea restrânsă și magică a desișului de muri – întâmplări poate nespectaculoase pentru ochiul blazat al adultului, dar adevărate aventuri pentru un copil. Nu vă spun mai multe, aștept să îi povestiți voi cum vi s-au părut. Eu le-am comandat pe toate de la editura Cartier din Chișinău, am nimerit să fie fratele meu pe acolo să mi le cumpere. Cam 200 de lei pe vreo 7 cărticele. MERITĂ.

Spuneam că nu îmi plac poveștile tradiționale, cele care erau în literatura de vacanță de vară când eram eu în școala primară. Cred că mai sunt și acum. Îl admir pe Ion Creangă, ca adult îi înțeleg umorul fin și ironia delicioasă, dar la 10 ani mă plictisea îngrozitor. Ca mamă, „Capra cu trei iezi”, „Cei trei purceluși”, „Scufița Roșie” mi se par de-a dreptul violente pentru fetița mea. Cum să se amuze la o carte în care o mamă își lasă copiii singuri acasă și vine să îi mănânce un dușman? Adică, normal că vreau să învețe despre lanțul trofic, legile naturii și așa mai departe, dar totuși nu seara, înainte de culcare și nu sub forma unei povești de genul ăsta.

Și apoi, lecturile chinuitor de complicate și de plicticoase din generală și liceu, lectura obligatorie pentru BAC pe care abia am așteptat să o uit – și nu pentru că în sine nu ar fi valoroasă, ci pentru că sistemul educațional, cum este el construit pe la noi, parcă nu îți permitea altceva. Literatură străină, doamne ferește! parcă nu exista, iar din literatura română mult prea puțin din Marin Sorescu, Nichita Stănescu, Nina Cassian, Cărtărescu, Mihail Sebastian, și foarte puține autoare – Regina Maria, Elena Văcărescu, Cella Serghi, Hortensia Papadat-Bengescu, Ioana Postelnicu. Aproape că sunt unele nume de care copiii nu aud decât dacă se înscriu la Litere. TRAGIC.

La facultate mi-am pierdut obiceiul de a citi. Nu mai aveam nici biblioteca părinților, nici Biblioteca Județeană – adică am și aici una, doar că e prea departe de mine. Nici timp nu prea mai aveam – abia aveam vreme să citesc cursurile, una-două cărți de nutriție, și în cea mai mare parte am citit articole – medicale, majoritatea sau politice, mai apoi. După ce m-am căsătorit (dată care a coincis cu primirea dragului meu Kindle), am început din nou să cumpăr cărți, să colind librării, să stau prin Cărturești și să citesc, și după ce am născut, clar că am început să cumpăr masiv.

În prezent, citesc cărți de parenting (yes, Janet Lansbury!), biografii ale misionarilor, și ce cărți mi se recomandă sau peste care dau întâmplător. Rar mai citesc cărți laice, recunosc. Și dacă le citesc, probabil sunt de istorie, ficțiune sau non-ficțiune, probabil pe nișa și mai îngustă a istoriei englezești sau franțuzești, și cam atât. Nu mai sunt la curent cu literatura contemporană, am citit doar „Fluturi” de Irina Binder și am regretat. Era atâta euforie în jurul seriei că mi le-am dorit și eu, soacra mea mi le-a făcut cadou, le-am citit și mi s-a părut o risipă de hârtie și de timp. În opinia mea, sunt literatură de duzină, lipsită de calitate și stil, probabil de succes pentru că sunt romantice și scandaloase, dar limbajul artistic, finețea, profunzimea, eleganța, catharsisul – îi lipsesc cu desăvârșire. The lady has no class, oricât s-ar strădui să convingă, e ostentativă, opulentă, gălăgioasă și narcisistă. În opinia mea, bineînțeles, nu vreau să rănesc trandafiriile sentimente ale doamnelor care aleg să o adore.

Cam atât cu tirada despre cărți și istoria lecturilor mele. În PLC2018 o să fiu mai la obiect. Pe curând!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *